Despre mine si orasul meu

bine ati venit pe blogul meuNu prea stiu de ce-ti scriu. Simt ca am mare nevoie de o prietenie carea sa-i incredintez nimicurile ce mi se intampla. Poate ca-mi scriu chiar mie. – Antoine de Saint Exupery,

Comunitate: Hârşova

Oraşul Hârşova este aşezat în partea de Nord-Vest a judeţului Constanţa, pe malul drept al fluviului Dunărea, la 10 Km de confluenţa Dunării cu braţul Borcea. Distanţa care îl desparte de reşedinţa de judeţ, oraşul Consţanţa, este de 85 Km. Suprafaţa teritoriului este de 10.902 ha. Oraşul are în componenţa sa 2 localităţi, oraşul propriu-zis Hârşova şi satul Vadu-Oii, situat la 10 Km Nord-Vest în imediata apropiere a podului rutier Giurgeni – Vadu Oii.

Schimbările care au avut loc în viaţa politică şi economică a ţării, de după decembrie 1989, au determinat modificări structurale socio-economice de amploare şi asupra oraşului nostru. Prin aplicarea unor politici de dezvoltare adecvate, având în vedere potenţialul de care Hârşova dispune, dorim ca oraşul şi cetăţenii săi să-şi regăsească propria identitate şi locul pe care îl merită pe harta socio-economică a ţării.

poza

Oraşul dispune de o peisagistică unică – „Canaralele Hârşovei” fiind declarate monument al naturii. Sălbăticia peisajului carstic şi abruptul formelor, atrag anual vizitatori şi turişti aflaţi în tranzit.

Alte locuri pitoreşti, ce merită vizitate, sunt punctele fosiliere din Dealul „Baroi” şi „Celea Mare şi Mică” – Hârşova fiind singurul loc din ţară în care ies la zi calcarele jurasic.

Valorificarea izvoarelor de apă termală, finalizarea Muzeului de istorie, Cetatea „Carsium”, Tell-ul, pescuitul, vânătoarea şi peisajul sunt puncte de atracţie pentru turiştii care trec spre litoral dar şi pentru turismul cultural. Materializarea acestora va putea relansa activitatea economică, respectiv comerţul şi turismul, ceea ce va impune oraşul ca un centru cultural, ştiintific modern.


Powered By Blogger

miercuri, 24 martie 2010

Copilaria - (partea a doua) din capitolul intii al romanului Exmatriculat din viata.

S-a făcut foarte frumos afara şi e cald. A plecat bătrâna iarnă cu coada între picioare. Mâine plecăm iar la ţară, la bunici. Mama ne spune la plecare să fim cuminţi şi să-i ascultăm pe bunici. Cum am putea să facem altfel? Doar ne e bine acolo şi bunicii ne iubesc şi ne fac toate poftele! Bunica ne aşterne o rogojină la umbra casei. Ne luăm păpuşile şi jucăriile şi, trasând o linie imaginară cu degetul pe rogojină, împărţim rogojina în două - eu jumătate şi sora mea jumătate. La streaşina casei şi-au făcut cuib rândunelele. Vin, intră, aduc mâncare la puii lor, spun ceva şi pleacă. Mă uit la ele cât sunt de pricepute! Stau zile întregi şi îşi fac cuib, aducând materiale, adesea de la foarte mare distanţă... Iar când termină şi sunt gata să depună ouă, intemperiile vremii, intervenţia oamenilor sau a vreunui animal îl distruge, ruinând astfel tot ce s-a clădit cu atâta trudă! Dar păsările nu plâng, nu se lamentează şi nici nu abandonează. Încep din nou încă o dată şi încă o dată până ce în cuib apar primele ouă. De multe ori, înainte să iasă puii, tot ca şi atunci când au vrut să construiască cuibul, totul este distrus, dar de data asta împreună cu preţiosul conţinut - puii - care ar fi trebuit să iasă din ou. Doare să o iei mereu de la început... Chiar şi aşa, pasările nu se lasă niciodată şi nici nu dau înapoi... Continuă să cânte şi să construiască... să construiască şi să cânte... Cred că Dumnezeu le-a învăţat să construiască şi le-a dat puterea să lupte. Şi oamenii luptă, dar unii abandonează prea repede lupta. Cu privirea îndreptată către aceste păsări minunate, ni se închid ochii de somn. Amândouă stăm cu ochii la streaşina cu vrăbiuţe şi adormim cu ele în gând. Când ne trezim, bunica ne îmbracă cu hăinuţe curate şi ne lăsa să ne jucăm prin bătătură. Primul meu gând când ies din casă este să mă duc la gâldanul raţelor şi să mă bag acolo, sau să mă duc în fundul grădinii, unde bunica pune cenuşa pe care o adună din sobă. Mă aşez pe ciuci, iau cenuşă cu pumnii şi îmi pun în cap. Bunica vine ca un nor de grindină, iar ochii îi fulgeră. Bate crivăţul dinspre bunica! Mai întâi mă smuceşte de umăr, apoi mă apucă de ureche şi-mi zice: ''Fir-ai închinată să fii! Ia uite la ea ce face! Doar te primenii!'' Şi mă ia de mână, ducându-mă în casă, unde mă schimbă de hăinuţele pe care tocmai le murdărisem..
Viaţa este un miracol! Fiecare zi care începe - împrăştiindu-şi geana de lumină peste lume - este un dar, pe care divinitatea, în nemărginita ei iubire, îl revarsă peste noi. Noaptea, după rugăciune, la mijloc între bunici, mă adoarme sforăitul lor uşor şi teama de ''bau-bau'' pe care îl bănuiam aproape. Nu aveam nici o grijă, dar erau vremuri de înţeles mai târziu. Puncte şi pete de lumină clipesc şi se sting, se fugăresc, se contopesc şi iar se sparg prin iarbă, sub regia soarelui ce îşi trimit razele prin frunzişul copacilor. Este micul joc de zi cu zi al luminii, precedând marea demonstraţie de iluzionism a cerului.
Cu toată răutatea oamenilor, primăvara vine la vreme şi seamănă în suflet speranţă şi bucurie. Şi aduce atâtea flori! Zilele acestea de primăvară, când materia se pierde în raze şi sufletul în amintiri, renasc în noi toate visurile de până acum. Martie este anotimpul care vesteşte trezirea la viaţă. În curţile oamenilor de la ţară, se dă foc la gunoaiele de prin ogrăzi. Primăvara ne face să ne simţim adolescenţi, să ne purtăm nebuneşte, indiferent de vârsta pe care o avem, să uităm de orice încrâncenare, oricât am fi de supăraţi, oricâte greutăţi ne-ar apăsa sufletul şi oricât ger au turnat în inimile noastre lungile nopţi ale iernii. E bine să ne aşezăm în faţa ferestrei cu mintea deschisă, să încuiem toate grijile undeva, să dăm frâu liber speranţelor şi să ne potrivim ceasul după mersul furnicii prin iarbă. Atunci, când viaţa pulsează mai cu putere, te bucuri de culorile crude şi foarte curate şi de respiraţia pământului. Primăvara înverzesc pădurile, iar zumzetul albinelor stăpâneşte tăcerea începutului amiezii. E o zi superbă pentru meditaţie!
Gândul mă duce în trecut, la anii copilăriei, din care rup câteva imagini cu mine şi copii care veneau la noi, la poartă, unde jucam fotbal, sau imagini cu mine când fugăream câinii cu pietre, sau băteam băieţii şi veneau plângând la tatăl meu, zicându-i: ''Nea Petrică, mă bătu Gabi!'' Părinţii scandalizaţi (mamele, în special) o vizitau pe mama ca pe o atracţie turistică! Mama ne-a iubit şi apărat cu o capacitate uluitoare de dăruire şi iertare. Tata ne-a învăţat pe amândouă ordinea şi disciplina. Au fost oameni cu principii de fier, au sfidat adversitatea. Eram un băieţoi! Sora mea - Violeta - era o fire liniştită, retrasă, şi ordonată. Eu mă născusem cu o imensă capacitate de a iubi, de a spune adevărul în faţă, de a fi devotată familiei şi de a fi cinstită cu mine însămi, însă eram tare zburdalnică.
Mă uit în oglindă: ''Ce mare mi-a crescut părul!'' Mi-aduc aminte când eram o copilă, că tata mă ducea la frizer să mă tundă. Îmi ţiuiau urechile de cântecele sprintene ale foarfecelor, iar buclele castanii ale părului meu, cădeau în valuri mici şi plângătoare, înfiorându-mi obrajii. Închideam ochii şi începeau să îmi picure lacrimi pe obraji.
Când eşti copil, te joci pe lângă casă, dar când mai creşti, mergi la şcoală alături de alţi copii. Când am ajuns pe la 15-16 ani, mergeam la teatru, la film, sau în excursii cu colegii sau prietenii.
Dorul de pribegie zvâcnea din mine, ca vântul mării în pânzele catargului. Întâmplarea a făcut să merg pentru prima oară la munte, la şaisprezece ani. Eram în ajunul plecării. Am lăsat pe mama să-mi rânduiască lucrurile şi am ieşit afară să-mi răcoresc fruntea în bătaia vântului.
Era o drumeţie cu tot ''tacâmul'' - stabilirea echipei, a traseului, studiul hărţilor despre zona respectivă, strângerea echipamentului necesar, a alimentelor... Şi, pentru ca totul să fie cum trebuie, am ales un traseu pe Munţii Făgăraşului, prin Curtea de Argeş - Valea Topologului. Totul a fost în regulă, până în momentul plecării când, prietena mea Mariana nu a mai venit la gară, dar mamei nu i-am spus că nu m-ar mai fi lăsat nici pe mine. De cum am ajuns acolo, a început aventura. Vreo jumătate de ceas am stat de vorbă cu un moşneag care ne-a iscodit cu întrebări meşteşugite. Până la urmă a oprit un căruţaş pe care-l cunoştea şi l-a rugat să ne ajute. Am mers cu căruţa care ducea fân pentru animale, apoi cu un camion ce transporta fiare vechi. În final, am mers cu un microbuz rătăcit pe drumul forestier, ce însoţea Topologul şi care ne-a scos - în cele din urmă - în punctul, în care se despart drumurile ce urcă şi duc pe Negoiul.
Am făcut focul după ce am montat cortul şi ne-am încălzit ceva să mâncăm. Era pentru prima dată când mâncam o conservă de costiţă cu fasole. Prima noapte lângă foc! Am stat de vorbă până s-a luminat de ziuă. Aşa ceva nu se uită toată viaţa. Doar lumina focului lăsa să se vadă cortul montat ceva mai încolo de foc. Cerul era o spuză de stele. Era aşa cum nu-l mai văzusem până atunci şi cred că privindu-l, m-a trecut pentru prima oară un fior de teamă de necunoscut.
Nu mai eram copil şi trebuia să învăţ să mă apăr singură. M-am întins pe sacul de dormit cu faţa în sus. Soarele se zărea printre crengile brazilor. Am închis ochii şi, am simţit - mai bine, mai aproape - căldura soarelui, râzându-mi pe faţă. Am deschis ochii şi uitându-mă în sus, la pomi, mi se părea că văd sufletul şi fericirea mea oglindite în ochii cerului de un albastru deschis. Era aşa de bine şi în mine şi afară!
Aveam la mine un amărât de radio de la care ascultam muzică şi mă pătrundea o senzaţie difuză, un sentiment inefabil care mă reducea la o sumă de vibraţii şi de sonorităţi învăluitoare. Nici nu ştiu cum aş putea să descriu prin cuvinte, cum vibrează tot corpul! Merită să trăieşti numai pentru aceste clipe când, ascultând o melodie, toate rănile sufletului, toate lacrimile nevărsate se adună şi se topesc într-un avânt melodios şi într-o caldă şi sonoră petrecere pe cinste.
În oceanul meu lăuntric, picură tot atâtea lacrimi câte vibraţii mi-au imaterializat toată fiinţa mea prin muzica ce o ascult la radio, iar fericirea mea este năpădită de strălucire, de bucurie, încât, adunate toate, mă încântă într-o beatitudine de nedescris.
Numai în muzică şi în iubire există acea voluptate, când simţi că mori.
Ce voluptate se naşte la gândul că ,,ai trăit clipa'', deşi, moartea începe o dată cu viaţa - spunea un mare învăţat.
Sunt fericită că în mine palpită viaţa, încât ascensiunea ei este o explozie de bucurie si o nebunie de vibraţii. Sunt fericită şi sper să nu fiu tristă niciodată. E o mare bucurie de a învinge măcar pentru o clipă, tristeţea. Ce bucurie să poţi uita totul într-o beţie pe culmile munţilor, aici, unde mă aflu cu prietenii! E o noapte de vis! Din mijlocul firelor de iarbă stropite cu rouă, o orchestră de greieri cântă nestingherită. Aerul este foarte rece. Brazii înalţi, în foşnetul lor, parcă ascund cine ştie ce secrete.
După piesa care a luat sfârşit, a început o alta, mai frumoasă, o piesă de Mozart, ca remediu împotriva disperării, disperare pe care o simţim uneori, mai ales aici, în vârful muntelui. Deasupra noastră se risipea ca o perdea diafană, lumina îngheţată a lunii.
Până la urmă, răpuşi de oboseală, ne băgăm în sacii de dormit, iar somnul ne învăluie şi adormim cu susurul apelor Topologului ce răzbat de dincolo de pânza subţire a cortului nostru.
Primele raze ale dimineţii ne-au găsit pe jumătate adormiţi. Crengile de brad trosneau la adierea vântului, iar mirosul de răşină plutea în aer şi-ţi gâdilau nările. Ne-am strâns echipamentul şi am plecat pe drumul care ducea spre Negoi. E un aer curat aici, de nu-ţi vine să mai pleci înapoi la forfota oraşului lăsat în urmă! Eram aliniaţi unul câte unul pe o cărăruie ce tot urcă şi nu se mai termină, că obosisem de atâta mers pe jos. O fată din grupul nostru, nu ştiu cum a făcut şi a alunecat într-o râpă. De abia au scos-o de acolo. Era toată plină de sânge, că am început să plâng de frică să nu i se întâmple ceva rău. Se lovise la arcadă şi sângele îi curgea şiroaie. Norocul nostru a fost că eram aproape de oraş. Cineva de acolo a chemat salvarea şi au dus-o repede la spital. Nici nu vreau să îmi mai aduc aminte de faza asta! Până la urmă, ne-am distrat cât am putut de bine, dar fata rănită a rămas în spital până a doua zi.
Din aşchii de vorbe şi firimituri de imagini, retrăiesc copilăria cu dragoste şi recunoştinţă. Îmi revărs sufletul ca un vânt departe şi cuprind într-o îmbrăţişare toate amintirile, pe toate locurile.
Mintea mă poartă cu treizeci de ani în urmă, la căsuţa unde crescusem. Desfăcându-mă de prezent, asist la evocarea imaginilor din copilărie, cu seninătatea unui spectacol străin... În faţa casei în care crescusem, la poartă, aştepta o maşină împodobită ca pentru sărbătoare. Poarta larg deschisă, parcă pândea pe cineva să intre sau să iasă. În curte, ca şi în stradă, e adunată lume multă; unii trec privind în curte, alţii vorbesc dând din cap sau ţinându-se de fălci.
Cel care pleca pentru totdeauna, lăsa în urma lui, doua fete de zece si respectiv doisprezece ani şi o soţie de treizeci şi trei de ani. Eu, când ieşeam în stradă, când intram în curte. Nu aveam voie să intru în casă, unde mi se spusese că nu mai este loc. Sunt strânse acolo toate rudele şi... popi... mulţi oameni îmbrăcaţi în negru. Pe unii nici nu-i cunoşteam. Eram tristă. Nu-mi plăceau cântecele care răsunau în casă şi nici mirosul de tămâie ce ieşea pe geam
Moartea este un abis în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem cu toţii, de câte ori intră acolo cineva drag şi apropiat nouă, cei rămaşi pe marginea prăpastiei, se sfâşie sufletul de teamă, de jale, de disperare. Toate raţionamentele se sfârşesc la acest mal şi-ţi vine doar să strigi după ajutor care nu poate veni de nicăieri.
Singura salvare, singura mângâiere, ar fi credinţa, dar cine nu are nici această lumânare în mână, ar putea să înnebunească la gândul nopţii veşnice! Cât de profund, nefericit este omul, al cărui suflet şi-a pierdut simplitatea! Şi nu mai puţin amar, nu mai puţin asemănător mustrării de conştiinţa, este şi gândul că, în timpul cât tatăl meu a stat în casă, în nefiinţă, erau în mine două fiinţe: una, fiica, sincer îndurerată, care-şi muşca mâinile ca să-şi înăbuşe hohotele de plâns, a doua, înţeleapta, care studia psihologia morţii. Eram convinsă că până în ultimele clipe ale vieţii, omul îşi păstrează toate trăsăturile de caracter.
Cât de îngrozitor este tot ceremonialul de înmormântare: catafalcul, lumânările, popii care tămâie mereu şi cântă! Te trec fiorii, ascultându-i. Cât de strident şi funebru este contrastul dintre viaţa care se naşte - verdeaţă, soare, ciripit de păsărele – şi… moarte!
M-am dus la mătuşa mea - tanti Maria şi, văzând-o că nu plânge, am lovit-o cu pumnii mei mici şi i-am zis: ''Plângi, fir-ai a dracului, că a murit tata!'' Naşa - care mă ţinuse în braţe la botez - văzând scena, a venit la mine, m-a luat de mâna şi mi-a spuse :
- Hai, fata mea, să-ţi dau să mănânci, nu mai plânge. Hai, Violeta şi tu.
- Să vină şi mama - îi zisei eu.
- Vine mai târziu, acum are treabă.
- Ce treabă? - m-am smuci eu din strânsoarea mâinii şi m-am tras înapoi.
- Are... musafiri - şi o podidi plânsul, nemaiputând să zică nici un cuvânt.
Toată noaptea, mama stătuse la căpătâiul tatălui meu. Acolo era şi bunica mea, care lega nişte bănuţi în colţul batistelor. O mulţime de oameni au mers să-l conducă pe tata pe ultimul drum. Am aruncat o ultimă privire peste faţa lui, înainte de a pune capacul la tron. Ţineam cu mâinile amândouă de tron, vrând parcă să nu mi-l ia nimeni, dar mâini nevăzute mă luară pe sus şi mă suiră într-o maşină pentru a mă duce acasă. Mă deranja puhoiul de lume, pe faţa cărora se citea vioiciune. Egoismul oamenilor nu are margini şi sunt convinsă că cei mai mulţi dintre ei - când merg la o înmormântare - au un sentiment de o involuntară mulţumire, că nu lor li s-a întâmplat nenorocirea, că nu ei sunt cei îngropaţi.
A muri, înseamnă a te muta într-o stea!
Dumnezeu a creat lumea în aşa fel, încât să regretăm aproape întotdeauna prea târziu, iar când a creat omul, l-a lăsat pe diavol să-l finiseze, însă diavolul n-are măsură!
Am crescut fără apărarea celui puternic, TATA! Când a murit el, mama nu împlinise treizeci şi trei de ani. De atunci, nimeni nu a mai văzut-o râzând. Tristeţea a împietrit-o; ea ne-a fost şi tată şi mamă. Ajutor nu am avut de la nimeni. Şi a muncit din greu pe un salariu de nimic. Făcea economii ca să ne ia nouă hăinuţe, şi... cărţi, şi... radio, şi... televizor. Sora mea, Violeta - de o parte şi eu de cealaltă - mergeam ca două păpuşi mecanice cu capetele plecate, împietrite de durere, alături de mama. Nici n-ai zice când ne vezi - mergând împreună - că suntem mamă şi fiice. Parcă desprinse de lume, starea noastră se degajă şi atinge înfiorător trecătorul. Am avut nevoie mereu de un zid de care să mă sprijin. Când el mi-a lipsit, am intrat în panică.
La şaisprezece ani eram o domnişoară dezorientată, complexă. Îmi plăcea necunoscutul. Eram curioasă şi nu mă dădeam de la nimic în lături. Reparam orice se strica prin casă. Mă suiam pe stâlpul de telegraf şi făceam lumină în casă, deoarece se întrerupea atunci când bătea vântul sau se punea ploaia. Luam un băţ, băteam un cui la un capăt al băţului şi de el legam o liţă, iar la capătul celălalt al liţei făceam un laţ şi o legam de firul de tensiune. Atunci, mama îmi spunea: ''Hai, dă-te jos de pe stâlp, că se făcu lumină în casă''.
Adeseori mă întrebam dacă sunt pregătită pentru viaţă. Nu era uşor de răspuns la această întrebare. În fiecare seară dădeam câte o declaraţie în faţa propriei conştiinţe: ''Ai făcut bine ce ai făcut? Ai făcut destul? Ce vei face mâine? Dar anul viitor?'' 365 de zile pe an clădeşti, construieşti mereu... Mai şi dărâmi câteodată şi o iei de la început. Te lupţi cu tine însuţi, te zbaţi pentru o idee, pentru o prietenie, iubeşti, suferi, într-un cuvânt, exişti ca om. Faptele tale, mai bine decât gândul tău, arată dacă eşti destul de pregătită pentru viaţă.
Atunci când eram un copil îmi amintesc cu emoţie de momentele în care simţeam că toată lumea e a mea. Toate sunt legate de chipul mamei şi de prezenţa ei discretă şi liniştitoare. Întotdeauna m-am simţit protejată atunci când o ştiam în apropiere. Îmi spunea mereu, când se odihnea între două treburi gospodăreşti: ''Important este să nu-ţi doreşti niciodată lucruri pe care nu le poţi avea şi să accepţi fără să crâcneşti tot ce consideră Dumnezeu că trebuie să ţi se întâmple. Ai să vezi că nu e aşa de complicat cum ţi se pare. Cu timpul te obişnuieşti cu orice. Omul poate duce mai multe decât crede el''.
Nu mă îngrozisem de străşnicia luptei care mă aştepta. Un optimism îndrăzneţ îmi dăduse o încredere oarbă în destin. La nevoie mă voi târâ pe brânci, sau mă voi căţăra cu unghiile, voi plăti cu sânge răscumpărarea unei fărâmituri de fericire pe acest pământ şi nu mă voi da bătută, decât o dată cu moartea!
Într-o dimineaţă, mama ne găti cu hăinuţe pe care ni le dădea numai de sărbători şi am întrebat-o:
- Unde mergem?
- Mergem la biserică.
Eu mă împotrivii ştiind că acolo e fum mult, iar popii mi-l luaseră pe tata.
- Eu nu merg - şi începui să plâng. Nu-mi place acolo.
- Azi e sărbătoare mare - mă mângâie mama pe păr. E Înălţarea! Se deschide cerul şi tatăl tău te va putea vedea - îmi mai spuse ea.
Auzind toate astea, am luat-o la fugă şi nu m-am oprit decât la biserică. Aici, nu am văzut nimic; nici pe tatăl meu, nici cerul deschizându-se şi mă pusei pe plâns.
- M-ai minţit - îi zisei mamei. Nu te mai iubesc!
Lacrimile mocnite mi se strângeau treptat în suflet. Adormisem - căzând cu faţa pe cuvertura de pe pat – şi, privindu-mă, ziceai că sărut mâna somnului.

Când eram mici, nu existau jucării ca acum; ne făceam păpuşi din cârpe şi ne jucam cu ele, sau desenam nişte bani din hârtie şi mă jucam de-a vânzătoarea cu sora mea; eu eram vânzătoarea şi ea, unul dintre cumpărători. Puneam în sticluţe mici apă şi ziceam că e ulei, în cutiuţe nisip şi ziceam că e zahăr, adunam pietricele şi le puneam în borcănaşe şi ne imaginam că sunt bomboane.
Mi-au trecut multe lucruri prin cap. Mi-aduc aminte că prindeam broaştele şi le tăiam pe burtă cu o tablă ruginită, apoi le îngropam. Aveam tot timpul mâinile şi picioarele pline de negi şi râie pe care mama mi le trata cu diferite soluţii. Sau mă urcam în pruni - aveam grădina plină de pomi fructiferi: pruni, meri, peri, gutui, smochini, duzi şi nuci. Mâncam până mă săturam şi mă apucam să cânt de răsuna toată strada, după care mă dădeam jos, umpleam poala cu fructe şi ieşeam afară la copii să le dau şi lor. Căzuse lângă mine o nucă speriindu-mă şi rămase acolo, amărâtă, cu craniul ei pleşuv ieşit din broboada verde. Luam câte două cireşe lipite printr-o codiţă şi le puneam după ureche, făcându-mi cercei din ele. Aşa făceau toate fetele. Seara, ne strângeam toţi copii de pe stradă, la noi, la poartă şi făceam focul, unde coceam cartofi luaţi pe furiş de acasă, corcoduşe, sau porumb - fiecare ce putea să aducă. Ne jucam pituluşul ''în canal''. Prin faţa casei trecea un râu, cu o apă foarte limpede şi cu multe pietricele în ea; de o parte şi de alta a râului, era o bordură de ciment, pe care puneam o scândură şi treceam ''canalul în partea cealaltă'', unde era cât vedeai cu ochii, numai câmpie. Toată ziua ne jucam acolo. Părinţii ieşeau la poartă şi se întrebau unii pe alţii: ''Copii noştri unde or fi?'' O vecină, care ne văzuse, răspundea: ''Sunt în canal!'' Doamne, mi-e dor de mine cea de odinioară şi de timpurile acelea!
Cad pe gânduri! Gândurile mă duc în trecut, la copilărie. Mereu mă întorc cu gândul acolo. Amintiri frumoase, le am de la bunica din satul meu natal, unde am copilărit. Stăteam în poala bunicii, privind şi înţelegând lumea dint-un loc în care nu se putea întâmpla nimic rău.
Seara, femei bătrâne, arse de soarele de la câmp, se adunau la poarta bunicii; unele cuseau, alegeau fasole, altele torceau din fuior sau pur şi simplu, stăteau de vorbă. Noi, copii, ne jucam prin preajma lor. Mă uitam la mâinile bunicii, noduroase şi bătrâne de-atâta muncă... Nu stăteau nici o clipă. Ascultam în poala bunicii poveşti în timp ce mă legăna, îmi cânta sau vorbea cu vecinele despre ce fată s-a măritat, cine a mai murit, cine s-a îmbătat sau şi-a bătut nevasta. Învăţai acolo, la poartă, seara, ce se face şi ce nu se face, ce e bine şi ce e rău, învăţai sfiala, bunul simţ şi cum să fi în rând cu lumea.
Îmi plăcea să citesc mult şi credeam în ceea ce citeam. Comparam acţiunile mele cu cele citite şi deseori mi se părea o asemănare foarte plauzibilă. E mult de atunci; şi azi îmi place să ascult poveşti şi destine... Minuni de copilărie trecătoare şi totuşi statornice în memoria mea nepărăsită de trecerea anilor, în căutarea echilibrului, cu promisiuni schimbătoare, alături de fericiri închipuite sau reale... Amintiri... Amintirile au legile lor ciudate.
Îmi aduc aminte, că mama mă trezea de noapte să merg, să stau la coadă pentru a lua carne şi mezeluri. Când ajungeam acolo, era închis iar la uşa magazinului aşteptau deja câteva persoane. ''Când or deschide?'' - întreb pe cel de lângă mine. ''Mai e juma’ de oră'' - îmi zice un nene, uitându-se la ceas. Nu am de gând să aştept atât. Mă duc acasă şi după zece minute mă întorc de teamă că nu o să mă mai recunoască cei de acolo. Cei din faţa mea discutau, dar cuvintele lor se opreau în aer, la un metru de mine. Încet, încet, alţi şi alţi oameni se aşezau în spatele meu, la coadă. Devii insignifiant în coada care se formează. Dacă stau să mă gândesc care este simbolul comunismului, ei bine, nu este secera şi ciocanul, ci coada asta care se formează în fiecare zi. Cel mai fericit este cel care se află în faţă şi o mare de oameni progresiv mai frustraţi pe măsură ce coada avansează.
Este ciudat că în mintea mea, comunismul doreşte să facă toţi oamenii egali, perfect egali, printr-o structură care este tocmai contrariul aceste idei. Coada în sine nu este dreaptă; întotdeauna este un câştigător - primul din coadă - întotdeauna este unul care pierde - ultimul - şi nimeni nu este egal cu nimeni.
Veneam de noapte ca să pot apuca ceva, că se ''dădea'' repede. Tot aşa procedam şi când mă duceam să iau lapte; stăteam de pe la patru-cinci dimineaţa, ca să apuc lapte şi iaurt, sau chiar de la două noaptea, până într-o zi când m-am împrietenit cu gestionara, dar ca să pot obţine ceva (carne, mezeluri sau lapte şi iaurt), trebuia să-i aduc un pachet de Kent, gestionarei.
Uneori nu mă puteam trezi de noapte şi găseam o mulţime de oameni la coadă şi mă apuca ora douăsprezece când ajungeam în faţă, dar marfa se termina şi plecam acasă aşa cum venisem. Şi-mi venea să plâng...
Coada avea o viaţă a ei. Iniţial, extrem de răsfirată, oamenii vorbeau între ei după care, anticipând venirea maşinii cu carne, mezeluri, lapte sau pâine - coada se strângea pe măsură ce, din ce în ce veneau mai mulţi oameni. Începeau certurile, ţipetele - mai erau şi unii care se băgau în faţă de oarece cineva le ţinuse rând... Dacă aveai norocul să înceapă ploaia şi nu ţi-ai luat umbrela, aveai oricum parte de acoperirea unei umbrele apropiate.
Spui un banc şi toată lumea ascultă... Era normal - pe atunci - să stai la coadă ore întregi. Era un mod de viaţă.
Dacă ar fi să scriu acum tot ce am trăit în copilărie, nu mi-ar ajunge câţiva ani. Gândurile mi se îmbulzesc năvalnic spre coala încă albă, dar se opresc strivite sub propriul tumult în îngustimea peniţei de stilou.
M-am întrebat adesea ce s-ar întâmpla dacă nu am avea nevoie de nimic pentru a scrie, iar gândurile s-ar aşterne pe hârtie de cum au apărut? Cred că ar fi mai multe cărţi decât există deja acum.
Afară miroase a ploaie. A venit iute şi a plecat la fel de iute, uitându-se înapoi de după dealul Bucovăţului, zâmbind dintr-un curcubeu. Somnul ne învăluie cu puterea lui magică şi ne poartă pe aripa lui, iar noi ne supunem fără să mai putem scoate un cuvânt.

Georgeta Nedelcu Craiova 29, 02, 2008
MySpace Graphics

Un comentariu:

  1. Va multumesc pentru faptul ca faceti public secvente din romanul scris de mine si aparut in 2007, la Iasi.

    RăspundețiȘtergere

Meditatie pentru vindecare universala: pentru dureri de cap, depresii si afectiuni ale ficatului

Pentru a te pregati in vederea exercitiilor care urmeaza, aseaza-te confortabil, cu coloana vertebrala dreapta. Aseaza-te la sol in postura lotusului sau jumatate-lotus sau cu picioarele incrucisate in mod natural. La fel de bine, poti sta asezat pe un scaun. Important este sa stai confortabil si sa ai coloana vertebrala dreapta. Nu te sprijini de spatarul scaunului. Orienteaza-ti varful limbii in sus, catre bolta palatului (cerul gurii), clar fara sa o atingi. Contracta-ti usor anusul. Inchide ochii si relaxeaza-te complet.

Cand te simti pregatit, gandeste-te la persoana pe care doresti sa o vindeci. Procesul de vindecare poate avea in vedere orice problema fizica, emotionala, mentala sau spirituala a persoanei respective. Incepe prin a-i spune „Salut” persoanei: „Draga suflet, minte si corp al [numele persoanei], te iubesc. Vrei sa vii si sa te asezi pentru o vreme in abdomenul meu?”

Vizualizeaza sau imagineaza-ti ca aceasta persoana sta confortabil in interiorul abdomenului tau, ca un fel de persoana mai micuta. Ofera-i vindecarea ta vizualizand vindecarea micutei persoane din interiorul abdomenului tau. Daca ai cel de-al treilea ochi deschis, vei vedea pe loc schimbarile care incep sa se produca in interiorul micutei persoane din abdomen. Ofera-i astfel cel putin un minut (de preferinta mai mult) de vindecare acestei persoane. Exemplele care urmeaza iti vor arata amanuntit cum trebuie aplicata Meditatia Universala pentru vindecarea altor persoane.

Vindecarea unei dureri de cap

Daca doresti sa vindeci durerea ele cap a unei persoane, focalizeaza-ti atentia asupra micutei sale copii plasate in interiorul abdomenului tau. Adreseaza-te acestui personaj micut: „Draga suflet, minte si corp [numele persoanei], te iubesc. Stiu ca ai puterea de a te vindeca singur. Te rog sa o faci. Iti multumesc”. Gandeste-te apoi la o raza de lumina in culorile curcubeului care coboara din univers asupra persoanei in cauza, intrand prin crestetul capului sau si coborand pana la talpi. Dinamizeaza procesul de vindecare recitand: „Lumina in culorile curcubeului iti vindeca acum capul. Lumina in culorile curcubeului iti vindeca acum capul. Lumina in culorile curcubeului iti vindeca acum capul. Lumina in culorile curcubeului iti vindeca acum capul”.

Vindecarea unei depresii

Sa presupunem ca un prieten drag este deprimat. Orice depresie se datoreaza unui blocaj la nivelul Centrului Mesajelor. Centrul Mesajelor sau chakra inimii este un centru energetic ele marimea unui pumn localizat in centrul pieptului. El reprezinta cheia dezvoltarii spirituale a omului, si indeosebi a comunicarii sale cu Universul.

Vizualizeaza sau imagineaza-ti Centrul Mesajelor din pieptul micutei persoane (prietenul tau) din abdomenul tau. Aplica o tehnica terapeutica puternica acestui Centru al Mesajelor persoanei din abdomen. De pilda, vizualizeaza o lumina aurie stralucitoare care coboara din univers si patrunde in Centrul Mesajelor persoanei respective. In acelasi timp, recita mantra - sahn giu, sahn giu, sahn giu. Asa se pronunta numerele 3 (san) si 9 (jiu) in limba chineza. Cele doua numere stimuleaza vibratia celulara la nivelul pieptului si al abdomenului inferior. Alternativ, poti recita: „Lumina aurie curge in jos. Lumina aurie curge in fos. Lumina aurie curge in jos. Lumina aurie curge in jos”.
Aplica simultan aceste tehnici vindecatoare timp ele cel putin un minut, pentru a vindeca astfel depresia prietenului tau. Ofera-i acestuia cal mai frecvent astfel ele vindecari, caci iesirea dintr-o depresie poate dura mai multa vreme.

Vindecarea unei actiuni a ficatului

Invoca sufletul, mintea si corpul prietenului tau care sufera de o afectiune a ficatului, cum ar fi hepatita. Vizualizeaza-ti prietenul sub forma unei persoane micute in interiorul abdomenului tau. Concentreaza-te sa vindeci aceasta persoana micuta, rostind urmatoarea cerere ele vindecare: „Draga suflet, minte si corp al celei mai stralucitoare adori verzi din univers, te rog sa vii in abdomenul meu si sa patrunzi in ficatul prietenului meu, pentru a dizolva complet blocajele lui la acest nivel”.

Vizualizeaza apoi ficatul micutei persoane stralucind intr-o lumina verde puternica si vindecandu-se. Simultan, recita plin de compasiune: „Stralucitoare lumina verde, vindeca ficatul lui [numele persoanei]. Stralucitoare lumina verde, vindeca ficatul lui [numele persoanei]. Stralucitoare lumina verde, vindeca ficatul lui [numele persoanei]. Stralucitoare lumina verde, vindeca ficatul lui [numele persoanei]“. Daca ai deschis cel de-al treilea ochi, vei vedea cum celulele ficatului persoanei in cauza reactioneaza la aceasta cerere, incepand sa se vindece.

medicina_sufletului_mintii_si_trupului(Fragment din cartea DR. ZHI GANG SHA – “Medicina Sufletului, Mintii si Trupului” ”). Aceasta carte minunata o puteti cumpara de AICI: http://www.librarie.almeea.com/dr-zhi-gang-sha-medicina-sufletului-mintii-si-trupului/

Spatiul si Timpul in Viziunea lui Immanuel Kant

ca din perioada lor incipienta, cele doua moduri de gandire – filosofia si stiinta– s-au aflat in stransa legatura, gandirea speculativa fiind intotdeauna tributara descoperirilor din domeniul stiintelor naturii.
Astfel, chiar Thales , considerat din punct de vedere cronologic, primul filosof european, isi fondeaza teoria care i-a adus acest statut pe o realitate (demonstrata acum experimental) pe care grecii antici au intuit-o cu mai bine de doua milenii si jumatate in urma : primele forme de viata au aparut in apa, aceasta fiind neincetat si una dintre conditiile esentiale vietii. Pe de alta parte, Pitagora si pitagoricii au avut ca punct de plecare in demersul lor metafizic relatiile matematice si armonice , pe care ei insisi le studiau.
Facand un salt in timp, Kant nu ar fi putut sa-si elaboreze sistemul expus in lucrarile sale, daca nu ar fi existat fizica lui Newton ; cu siguranta ca nici marii filosofi ai secolelor XIX-XX (dintre care F. Nietzche, B. Russell , K. Popper, sau chiar J. P. Sartre) nu ar fi putut scrie asa cum au facut-o daca stiinta ar fi fost retrograda. Insa – idee venita chiar din interiorul « doctrinei » , cum s-ar exprima J. G. Fichte – « filosofia ajunge mereu cu un ceas in urma ».
De-a lungul istoriei , filosofia a propus, stiinta a descris, iar filosofia stiintei a explicat fenomenele si conditiile lor de posibilitate. Poate ca raspunsuri la intrebarea « Cum este posibila viata ? » constitue, de asemenea, una dintre preocuparile primordiale ale stiintei si filosofiei. De asemenea, dintre toate ramurile filosofiei, reflectia despre spatiu si timp este cel mai strans legata de natura teoriei fizice.
Ma voi opri, asa cum preconizeaza si titlul eseului , asupra problematicii spatiu-timp, privita din perspectiva filosofului Immanuel Kant.
Primul pas facut spre o filosofie critica a fost « Disertatia Inaugurala » . In aceasta lucrare, Kant expune pentru prima data conceptia sa referitoare la spatiu si timp, conform careia putem avea o cunoastere a priori a spatiului si a timpului numai pentru ca ele sunt forme impuse de propriile noastre minti asupra experientei.
O relatare mult mai vasta se regaseste in « Critica ratiunii pure ». In partea intai a « Teoriei transcendentale a elementelor » , denumita « Estetica transcendentala », Kant expune in prima sectiune conceptiile despre spatiu, pentru ca in cea de-a doua sectiune sa vorbeasca despre timp. Dar, inainte de a relata convingerile filosofului asupra celor doua notiuni, este necesara intelegerea terminologiei folosite de catre autor. De aceea voi trece in vedere, prezentand foarte succint, cateva dintre ideile de baza ale filosofiei kantiene.
« Estetica trancendentala » face referire la cunoasterea senzoriala. Marele merit al lui Kant este, pe linie gnoseologica, acela de a fi separat cu strictete sensibilitatea de intelect, spre deosebire de empiristii senzualisti englezi.
Potrivit lui Kant, Estetica sa reprezinta o izolare a sensibilitatii de intelect. Ea are in acelasi timp si un caracter transcendental, adica desemneaza cunosterea ce se ocupa nu de obiecte, ci de modul in care noi ajungem la cunosterea acestor obiecte, deci o raportare nu la esenta, ci la fenomen. De asemenea, o cunostinta transcendentala tine fie de sensibilitate, fie de intelect.
Rezulta din toate acestea ca transcendentalul e parte a domeniului cunoasterii, deci al subiectivitatii, si nu al obiectivitaii.
Noutatea adusa de filosof acestei conceptii consta in faptul ca transcendentalul presupune un mod de cunoastere a priori, deci inainte de confruntarea subiectului cu obiectul.
Un alt concept specific filosofiei kantiene este intuitia. Acesteia ii este atribuit rolul de a realiza o legatura directa, nemijlocita intre cunoastere si obiectele cunoasterii. Pentru ca aceasta sa isi indeplineasca rolul avem nevoie de un obiect al cunoasterii care sa ne afecteze simtirea indiferent in ce mod.
Intervine aici un nou concept ce isi cere definitia si anume sensibilitatea, sau altfel spus, capacitatea de a primi reprezentari prin modul in care suntem afectati de obiecte. Acest efect pe care obiectul il savarseste asupra sensibilitatii va purta numele de senzatie (obiectul este ceea ce ne produce senzatii).
Prin referirea ei la o anumita senzatie, intuitia capata caracter empiric, iar obiectul nedeterminat al acestei intuitii empirice se numeste fenomen. In calitatea sa de obiect, fenomenul are doua componente: materie-corespunzatoare senzatiei si data a posteriori- si forma-adica modul de organizare a diversitatii senzoriale in cadrul sensibilitatii, data a priori.
Kant considera ca exista reprezentari sau intuitii pure , independente de orice senzatie, altfel spus ca exista forme pure ale sensibilitatii, independente de materie, deci si de prezenta obiectului cunoasterii. Aceste forme pure a priori ale sensibilitatii sunt spatiul si timpul.
Ce este spatiul ? In general, raspunsurile privitoare la aceasta intrebare sunt nemultumitoare (exemplu : o substanta), mergand uneori pana la autoironie : « un nimic cu trei dimensiuni » (Spencer).
Spatiul este un mediu omogen si infinit in care sunt situate obiectele sensibile . El aminteste de una dintre calitatile prime ale substantei si anume intinderea sau extensiunea. Dar, distinctia dintre cele doua dimensiuni este clar evidenta : spatiul are trei dimensiuni, intinderea doar doua ; aceasta din urma este o suprafata, in timp ce spatiul este un volum. Kant considera spatiul ca fapt de intuitie indivizibila, pe cand intuitia corespunde unei suprafete materiale infinit divizibile. Notiunea de spatiu este asadar o notiune cantitativa, care nu poate fi inteleasa pe plan intelectual. Contrar acestuia intinderea este masurabila si se desfasoara cu exactitate prin raportul dintre obiecte.

Faceți căutări pe acest blog

Persoane interesate